Mi-am dorit cartea asta de când am vǎzut-o menţionatǎ şi
mi-am cumpǎrat-o de la lansare, sigurǎ cǎ va fi o cumpǎrǎturǎ de bun augur. Acum, când de-abia am terminat-o, sunt
încǎ plinǎ de ea şi aştept cu nerǎbdare şi proba timpului.
Bine scrisǎ (numele mari de pe copertǎ nu lasǎ loc la
interpretǎri), Casele vieţilor noastre e
o carte închegatǎ, un document şi un ghid de savoir vivre, o plonjare adâncǎ în
sine, în cǎutarea amintirilor. Avem pe de o parte o cronicǎ emoţionantǎ a
trecerii de la burghezie la epoca postbelicǎ a blocurilor, cuşti verticale
lipsite de poezie, iar pe de alta, efortul de a pǎstra o oarecare ordine într-o
perioadǎ marcatǎ de vizibile schimbǎri sociale.
De la prima paginǎ, Casele
vieţilor noastre te transformǎ în musafir. Cǎlǎtoreşti condus de amintire
şi prin pivniţe, şi prin poduri, participi la tabieturile casei, înregistrezi
mirosurile diverse şi urmǎreşti cum memoria gazdei idilizeazǎ şi cele mai
banale aspecte. Ȋţi dai seama cǎ “orice întoarcere la o perioadǎ fericitǎ a
vieţii e o manierǎ de a ţine timpul pe loc” (Gabriel Liiceanu). Iar capacitatea
de a te bucura de lucruri mici, fie ele trecǎtoare şi fragile, e un semn de sǎnǎtate
psihicǎ.
Casele în care locuim nu sunt lipsite de importanţǎ - avem nevoie de ele fie şi doar în chip de
adǎpost – dar sunt marcate de o anume efemeritate. Rari sunt, aşa cum spune
Ioana Pârvulescu în prefaţa acestei cǎrţi, oamenii unei singure case; cu puţine
excepţii, cei care au rǎspuns demersului acestui volum colectiv şi-au preumblat
poveştile prin mai mult de o locuinţǎ.
Nostalgiile locative cuprinse de carte sunt diverse: case pe
strǎzi tihnite şi provinciale, case “cotropite romantic de verdeaţǎ”, construite
aproape de la zero şi rǎspunzând unor nevoi interioare, cǎmine cu mobile
pântecoase din alte orânduiri şi cu atât mai fascinante, case de mahala, cu
prispǎ sau pridvor, case care te conţin şi care-s ca nişte prelungiri ale
sufletului.
Cuvintele magice “glasvand”, “casǎ-vagon”, “pod”, “cotloane”
se aflǎ la antipod cu întreruperea marcatǎ de comunism şi ale lui locuinţe
comune, insalubre şi gǎlǎgioase, frica demolǎrilor sau cutremurul din ’77. Trecutul
este cu atât mai frumos cu cât schimbarea a fost mai drasticǎ. Trecutul are
parfum şi pentru cǎ ţine de copilǎrie sau de tinereţea timpurie, timp al
poveştilor şi al lipsei de griji.
Poveştile caselor sunt fabuloase. Plec mai departe, convinsǎ
cǎ voi reveni la textele scrise de Ana Blandiana, Antoaneta Ralian şi Victor
Ieronim Stoichiţǎ. Toate au ceva magic, dar acestea trei mi-au prins sufletul
mai strâns. La fel, şi tot felul de detalii savuroase: binoclul unei strǎbunici amatoare de opere
vieneze şi nebunul Gheorghiţǎ care-i pune chipiu statuii lui C.A. Rosseti,
cântându-i cântece patriotice (Adriana Bittel); casa de la Comana cu gutui
printre cǎrţi şi uşa înaltǎ de un metru a camerei de scris, care fǎcea “trecerea
prin ea [sǎ semene] cu un act de penitenţǎ, cǎruia cu timpul i-am acordat chiar
acest înţeles simbolic” (Ana Blandiana); Sonata Lunii cântatǎ de mâini dibace
cu geamurile deschise spre cerul înstelat şi îmbǎtǎtorul parfum de
regina-nopţii (Antoaneta Ralian); copilul care suferǎ când bunicul vinde o
enciclopedie ilustratǎ a primului rǎzboi mondial (Gabriel Liiceanu); fotoliul
unde un puşti citea romane de aventurǎ şi mânca bomboane (Radu Paraschivescu).
Casele vieţilor
noastre respirǎ
nostalgii prin toţi porii. Cred cǎ e o carte-radiografie, o punte între trecut
şi viitor, dar marele ei merit este cǎ ne aratǎ cǎ modul cum trǎim şi unde trǎim
au importanţa lor în devenirea celor care suntem.
Etichete: recenzii
