Mansarda cu bunatati: Week-end cu soare la Sinaia

De aerul curat şi rece de munte am fost privaţi, şi eu, şi Luc, destul de mult timp. Pur şi simplu, n-am mai găsit timp să ne aventurăm prin părţile ‘celea şi aşa s-a acumulat un dor mare şi entuziasm aşijderea. Iar când doi prieteni te ademenesc cu o canapea confortabilă într-un apartament situat chiar în Parcul Naţional Bucegi, nu zici nu. De urcat pe munte, n-am urcat de data asta, pentru că, deşi eram echipaţi cu nişte bocanci decenţi, tot ne-am fi înnoroit de tot. Aşteptăm primăvara şi invazia de verde pentru o escapadă adevărată şi un urcuş provocator care să inspire, să îmbujoreze obraji şi să facă inima să tresalte.

Am ajuns vineri seara la Sinaia, după primul nostru drum cu un tren particular. Deşi plecase cu o întârziere de jumătate de oră, a reuşit să recupereze timpul pierdut, ceea ce e demn de apreciat. Nu sunt cele mai confortabile trenuri, stai ca o pupăză în ele tot drumul, dar scuteşti bani destui.

A doua zi de dimineaţă am profitat de faptul că eram singura matinală din casă, mi-am făcut ceai de merişor şi am ieşit pe terasă. Cerul era brăzdat de pete rozalii, semn că vremea urma să fie bună. E linişte acolo, niciun gând paralizant nu te solicită, iar singura vieţuitoare pe care-o vezi la acea oră mică este un câine din curtea vecină, cam tontălău pe alocuri, dar frumos nevoie mare.

Pentru că plănuiesc chiar şi un week-end de relaxare, am aşteptat destul de calm ca toţi moţăiţii din casă să facă ochi. Fără cafea păreau teleghidaţi, ceea ce pentru ceaiofila din mine e destul de amuzant. După un mic dejun bogat, ne-am luat tălpăşiţa.

Prima oprire: Casa Memorială George Enescu. Vreau să încep c-o nemulţumire, pe care mi-am exprimat-o şi acolo. Dragi oameni din Minister, NU mai puneţi taxă de fotografiere, e neconstructiv şi vă tăiaţi singuri craca de sub picioare. Există în ţara asta muzee cu mult potenţial, dar care nu sunt vizitate ŞI din cauza faptului că oamenii nu ştiu la ce să se aştepte. Ca specie, procesăm mult mai repede imagini, acestea au un impact mult mai mare decât un text, oricât de elogios ar fi el. Dacă şi un singur om ajunge la voi pentru c-a citit pe un blog că muzeul pe care-l aveţi în grijă e demn de a fi vizitat, tot aţi fi mai câştigaţi.

Lăsând asta la o parte, muzeul e chiar interesant şi merită cu prisosinţă să fie vizitat. (Cele două fotografii pe care le vedeţi le-am făcut după ce mi-am exprimat nemulţumirea). La intrare ţi se dau cipici şi un dispozitiv ca un telefon pe care-l butonezi în funcţie de camera unde te afli. Urci şi muzica lui Enescu te învăluie, plină de magie.

“Simplitatea în viață este adevărata libertate”. George Enescu

Vila Luminiş este în stil brâncovenesc şi a fost concepută de arhitectul Radu Dudescu. La intrare este un bust al compozitorului, realizat de Ion Irimescu, sculptorul care a fost îndelung captivat de personalitatea lui Enescu. Camerele sunt încăpătoare şi abundă în ştergare şi covoare tipic româneşti, dar şi mobilier Biedermaier şi obiecte de inspiraţie orientală. Fiecare dintre aceste obiecte are o poveste pe care Enescu a avut destulă curiozitate să o asculte în peregrinările lui prin Transilvania şi pe care le-a integrat cu gust în casa de la Sinaia.

După muzeu, am hoinărit puţin prin centrul oraşului, am căscat gura la veveriţele din parc, mi-am cumpărat o carte dintr-o librărie îngustă şi ticsită şi ne-am lăsat chipurile să zâmbească în soarele primăvăratic.

Ce mâncăm în Sinaia? Da, şi la capitolul ăsta aveam un plan: Restaurantul Kuib. L-am văzut lăudat pe mai multe bloguri şi am vrut şi eu experienţa. Resturantul se află în Cumpătu, într-un cartier frumos de case şi cred că primăvara şi vara, când totul în jur musteşte de verde, e o adevărată plăcere să stai pe terasa lui. Înăuntru nu se fumează (bilă albă) şi sunt şi child friendly (aveau un scaun special de bebeluşi fix lângă masa noastră). Meniul este impresionant, cu preparate româneşti şi internaţionale, pizza şi meniuri pentru copii, o secţiune de gătit live, dar şi un colţ raw-vegan. Preparatele sunt multe, dar ăsta nu e neapărat un lucru bun.

Pe la masa noastră au trecut o supă cremă de legume cu crutoane (10 lei), destul de bună, o pizza cu Pui Barbecue (26 lei), apreciată, un piept de raţă la cuptor (45 lei) cu un sos de rodii interesant, o tigaie muntenească (38 lei) corectă şi un muşchi de vacă cu caju şi broccoli (49 lei), o invazie de culori şi arome.

Eu m-am delectat cu frigărui de creveţi şi cous-cous (38 lei), cu un sos de capere, zic ei, dar în care pregnantă era doar maioneza şi care, din cauza asta, a zburat repede de lângă farfuria mea. Cous-cous-ul se potrivea, iar creveţii erau mari şi cărnoşi şi mi-a plăcut că aveau miros şi gust de jar. Yum! Cantitatea, însă, nu a justificat preţul.

Desertul a venit sub formă de plăcintă de casă cu mere şi scorţişoară şi un brownie cu îngheţată de pepene galben. Ambele gustoase, în ciuda elementelor care muşcau din calitate: plăcinta avea un sos fals de fructe de pădure, iar brownie-ul nostru, o lingură de frişcă din tub.

Serviciul a fost prompt şi amabil, iar o notă pentru restaurant ar fi de cam 7, nota mea din liceu la istorie: pretenţii şi interes destul de mare, livrare meh.

Ei, dar când restaurantul nu e total satisfăcător, un mic-dejun copios în confortul propriei case şterge orice amăreală: pâine prăjită cu unt, omletă cu sare şi piper, măsline zbârcite (da, aşa se numesc la Billa), caşcaval şi brânză de capră, castraveţi muraţi, humus şi cremă de ton cu feta. Spălate toate cu cafea cu cardamom pentru ei şi ceai pentru mine.

Ne-am uitat puţin şi la Vocea României şi ne-am şi jucat la Sinaia. În principal, rentz. Care e fain de tot, chiar mai tare decât whist-ul, deşi eram de altă părere până în week-endul ăsta. Nu m-a pasionat la fel ca dobble (a se citi “nu m-am ofticat prea rău că am pierdut”), dar a fost amuzant mai ales că-mi vedeam prietenii teribil de încrâncenaţi să se “faulteze” unul pe altul, cu acute şi gesturi de falsă iritare.