O delicatesă

Fac parte din acel grup de oameni care nu au citit încă Eleganţa ariciului. Dar când am aflat că apare O delicatesă (mersi, Laura!) m-am repezit la librărie şi, în timp ce ochii mei avizi se roteau în căutare de alte şi alte prăzi (n-am mai fost într-o librărie de vreo 2 săptămâni), mi-am adus aminte cât au lăudat oamenii din jurul meu scrisul din Eleganţa… Şi-am luat-o şi pe ea. Librăria Nemira de pe Magheru practică şi reduceri destul de consistente, aşa că le puteţi achiziţiona de acolo pe ambele.

O delicatesă se citeşte repede, în câteva ore ai termina-o dacă nu te-ar apuca dorul de tărăgănare. Îţi vine să te opreşti des pentru că e o carte scrisă frumos şi te lasă cu o senzaţie de melancolie dulce-acrişoară cu care nu prea ştii ce să faci altceva decât să iei din nou cartea în mână şi să reciteşti câteva din paragrafele care te-au făcut, la început, să te îndrăgosteşti de ea.

Verdictul e dur: în 48 de ore cel mai mare critic gastronomic al lumii va muri. 
“Ce ironie! După decenii de crăpelniţă, de valuri de vin, de alcool de toate felurile, după o viaţă înecată în unt, frişcă, sos, prăjelniţă, de excese la orice oră, pregătite cu rafinament, migălos alintate, cei mai fideli locotenenţi ai mei, meşterul Ficat şi acolitul său Stomac, se simt de minute, iar inima mă lasă.”

Moartea lui iminentă pune în mişcare acţiunea şi mai mulţi naratori intervin cu propriile lor poveşti despre viaţa criticului şi amprenta pe care şi-a lăsat-o acesta asupra lor: copii, soţie, nepot, menajeră, un cerşetor de la colţul străzii, o secretară, toţi cu povestea şi adevărurile lor, cu furia şi tristeţea adâncă, cu amintiri ce ies din carapacea timpului pentru că ştiu că în curând nu-şi vor lua adio doar de la un om imperfect şi tiran, dar şi de la o parte din viaţa lor. Nefericirea acestei familii este bine punctată de copilul-narator din carte care nu ştie să spună adevărul decât articulându-l pur şi simplu: “toţi sunt nefericiţi pentru că nimeni nu iubeşte pe cine trebuie şi că nu înţeleg că mai ales pe ei sunt supăraţi”. Fără să ştie, ei ţes împreună o pânză fragilă cu amintirile şi realităţile lor, o pânză despre felul cum atingem multă lume în trecerea noastră prin lume, iar uneori asta se întâmplă în moduri pe care nici nu ni le imaginăm.

Cel mai mare critic gastronomic din lume nu e un om drăguţ. Are sensibilitatea unui criminal şi delicateţea unui şofer de tir. Îşi rezervă zâmbetele în avans şi niciunul nu e pentru familia lui. Scrupulele îi sunt străine, dar cultivă aroganţa la rang de artă. Nu se sfieşte să se recomande drept geniu, “fără dispoziţii sufleteşti şi fără gust pentru sentimentalism, fără nicio remuşcare de a fi agonisit bunurile astfel, de a fi cucerit sufletele şi fiinţele aşa cum dobândeşti un tablou”. Nu te-ai gândi că un om căruia îi place mâncarea atât de mult poate fi atât de rece şi calculat.

Singurul lucru care ni-l apropie este căutarea lui din aceste ultime momente, savoarea de demult pe care o vrea devoalată, ascunsă tainic în el, singurul adevăr rostit sau înfăptuit. Căutarea e meticuloasă, dar cumva şi dureros de dulce, pentru că aparţine unui om profund analitic care-şi dă seama de importanţa sufletului şi că ceea ce-ţi rămâne în amintire, viu, pregnant, poate să te surprindă când ajungi la capătul firului.

În expediţia asta pe urmele gustului suprem, călătorim împreună cu el în Grecia, în Tanger sau în Bretagne, ne contaminăm şi noi cu atmosfera orăşelelor mici şi a gusturilor bune: sorbet-uri făcute de bunici zâmbitoare, coaja de pâine mâncată după ce venea de la plajă, sardine la grătar, o roşie perfect coaptă şi zemoasă şi alte câteva preparate, care-l trag cu ele pe făgaşul aducerilor aminte, apropiindu-l sau deturnându-l de la motivul ultim al acestei obsesii. De va găsi sau nu savoarea căutată, veţi afla şi voi citind cartea.

 O delicatesă, Muriel Barbery, Editura Nemira, 2015

Etichete: , ,