La început, un pont:
încearcă, dacă poţi, să mergi la ceainăria
Ceai La Vlaicu pe la ora deschiderii ca să te poţi aşeza pe canapelele joase din fundul grădinii, lângă
cuptorul de cărămidă. Te vei juca de-a v-aţi ascunselea cu soarele, dar
merită din plin, de-acolo ai cea mai inspiratoare privelişte. Iarna, ocheşte canapeaua
de lângă şemineu, la fereastră, unde sunt şi valizele mari de călătorie. Stai,
soarbe, şopteşte!
Mi-era dor de La Vlaicu. Cred că ultima oară vizitasem ceainăria tot într-o vară molcomă şi senzaţiile au fost identice. Şi-mi place să mă-ntorc acolo unde mi-a fost bine odată. Eram emoţionată, mi-era un pic de teamă că nu o să mai fie la fel, dar a fost încă şi mai bine. Au casele vechi şi umbrele lor un inefabil şi o poveste pe care mie-mi place s-o ascult de mai multe ori pentru că mă învaţă binele, relaxarea şi tihna.
În general, nu sunt un
fan al cuvântului “tolănit”, îmi aduce aminte de Oblomov, însă avea şi Oblomov
părţile lui bune. Iar interioarele de la Ceai la Vlaicu chiar te îmbie să te
tolăneşti, să asculţi, să iei lucrurile încet şi să le migăleşti. Şi tot aici
îl înţelegi şi pe Puşkin când exclama că “extazul e o cană mare de ceai şi o
bucăţică de zahăr în gură”.
Înăuntru mi-am adus aminte
şi de Manuscrisul fanariot al Doinei Ruşti, cartea care mi-a electrizat
simţurile acum ceva timp şi din mrejele căreia n-o să pot scăpa –şi nici nu
vreau să scap - prea curând. E aceeaşi
avalanşă de senzaţii şi în ceainărie, simţurile sunt asaltate şi vrei să pui
mâna, să atingi, să priveşti, să inspiri, ca un mânz neastâmpărat ce
nechează pentru prima oară pe o pajişte înrourată.
Afară, natura s-a
priceput ca nimeni alta să îmbrace grădina, iar omul iscusit a construit
cotloane de intimitate cu ajutorul florilor. Aleea ce te poartă spre grădină e
năpădită de flori şi de verde şi îţi dă toată bucuria pe care o poate dărui
anticiparea. Privirea se poate relaxa însă pentru că aşteptările sunt
împlinite. Nerăbdarea se transformă în certitudine, ai ajuns unde trebuie.
Cât priveşte meniul,
pregăteşte-te pentru l’embarras du choix. Ai de ales din peste 100 de ceaiuri
de toate felurile, dar găseşti şi cafea sau câteva tipuri de beri. Pe căldură,
încearcă un ceai cu gheaţă. Noi ne-am luat un Keemun Tea Crush, adică ceai negru cu fresh de lămâie, fresh de
portocale, zahăr şi multă gheaţă şi un Amore
Tea Shake, adică îngheţată de vanilie zgâlţâită delicios cu ceai rooibos
rece Amore. Pe zăpadă, recomand un Quince Ginger.
Lângă ceai, o prăjitură
de casă cu nucă şi gem sau o clătită cu ce dulceaţă vrei tu. Eu am luat cu nuci
verzi, dar mai sunt şi altele, cel puţin vreo 6 feluri.
Soarbe din crema ce se
formează în pahar cu concursul îngheţatei şi plimbă-ţi privirea în jur. În
dreapta e casa impunătoare cu acoperiş verde – deşi neîngrijită la justa ei
valoare, ferestrele ei ovale, balcoanele şi detaliile arhitecturale te transportă
imediat în epoca balurilor şi manierelor frumoase; în stânga, curtea unui bloc
de unde latră din când în când un căţel bezmetic; în faţă, un alt bloc, mai
nou, cu ferestre albe. Oare cum se vede grădina de acolo, de sus? Ascultă apoi
trilurile păsărelelor şi urmăreşte dansul celor doi fluturi mari ce se curtează
în zbor, e prilej de zâmbet larg.
Ceai la Vlaicu face
parte din aceeaşi familie cu Metocul şi Ceai la Cotroceni. Asta înseamnă că
există o tradiţie a ceaiului bine făcut, un rost al tuturor lucrurilor şi o armonie
perfectă între vechi şi nou. Preţurile sunt foarte bune, iar serviciul e
excelent, neintruziv şi cald.
Voi
aţi fost la Ceai la Vlaicu? Cum v-a plăcut?
Ceai la Vlaicu se află
pe strada Aurel Vlaicu, nr. 47 (zona Institutul Francez, Bd. Dacia).
Etichete: ceai, ceainaria Ceai la Vlaicu, ceainarie, recenzii ceainarii