Ne-am întors din ambele
vacanţe cu câteva lucruri în geantă. Şi nu mă refer la cărţi sau reviste, deşi
şi alea au fost destule :P. Multe chestii ne-au făcut cu ochiul (limoncello în
Italia, brânza în Franţa, de exemplu) şi ni le-am luat, indiferent de mirosul
pe care-l răspândeau sau pericolul de a se sparge în valiză. Ideea din spate a
fost să invităm nişte prieteni la noi şi să ne bucurăm cum se cuvine de
bunătăţile aduse. Şi exact asta am făcut în ultima zi din Brumărel.
Iniţial mi-aş fi dorit
să construiesc masa în jurul a ceea ce credeam eu că va fi la pièce de résistance, adică vinul. Auzisem de Brunello di Montalcino şi chiar mi-am
dorit din toată inima să ajung şi prin părţile acelea. N-a fost să fie şi nici
vinul nu cred c-a fost elementul central al prânzului nostru. A fost bun, nu
cel mai de elită, dar bun. În fond, nici noi nu suntem cei mai fini
cunoscători, să ne-nţelegem. Dac-ar fi, totuşi, să-l caracterizez, aş zice că
ce iese în evidenţă cel mai mult este culoarea lui rubinie, iar gustul…, ei
bine, gustul e corpolent, taninos, virând, parcă, spre note finale de fructe
uscate. Nu mă pricep, v-am zis, dar mai e în sticlă puţin, aşa că pot primi pe
cineva la degustare. :)
Meniul a fost uşor şi
drăguţ, cu bruschete şi ulei de măsline aromatizat cu busuioc, foarte prietenos
cu papilele, cu sos de trufe, măsline, brânză caciotta, pizza Margherita cu sos
pesto, cantuccini şi limoncello la final. Cel mai de succes a fost sosul ăla de
trufe (care şi pe noi ne-a dat gata în San Gimignano) şi, mă rog, nici
pizza nu e de dat încolo, mie îmi place la nebunie aşa simplă. :)
Caciotta mi s-a părut o
brânză foarte bună şi mă bucur c-am avut-o pentru că am folosit pentru prima
dată cuţitele speciale în formă de şoricei.
Am încercat să surprind
spiritul Italiei nu doar prin bucate, ci şi prin decor şi mi-am împodobit una
din laturile bibliotecii cu vederi din Cinque Terre şi Toscana, iar deasupra
mesei am lipit încă una cu un câmp de floarea soarelui. Foarte eye-candy dealurile
lor, nu credeţi? Pe masă am pus un şervet cu limoncello, iar meniul e făcut şi
scris de Luc în culorile Italiei.
Aşa a fost prânzul nostru
italian: bun, cu prieteni, cu râsete, cu jocuri. Deja mă gândesc la următorul,
poate un brunch ciprioto-grecesc (I desperately NEED some halloumi), deşi nici
dacă mă concentrez asupra unei culori nu cred c-ar fi rău. Cum vă sună un prânz
galben/orange (supă de dovleac, piure de cartofi dulci sau risotto cu
turmeric şi kaki cu halloumi)?
Etichete: Brunello di Montalcino, bruschete, caciotta, limoncello, masline, pizza Margherita, pranz italian, sos pesto, ulei de masline, vin