Prânz de inspiraţie italiană


Ne-am întors din ambele vacanţe cu câteva lucruri în geantă. Şi nu mă refer la cărţi sau reviste, deşi şi alea au fost destule :P. Multe chestii ne-au făcut cu ochiul (limoncello în Italia, brânza în Franţa, de exemplu) şi ni le-am luat, indiferent de mirosul pe care-l răspândeau sau pericolul de a se sparge în valiză. Ideea din spate a fost să invităm nişte prieteni la noi şi să ne bucurăm cum se cuvine de bunătăţile aduse. Şi exact asta am făcut în ultima zi din Brumărel.

Iniţial mi-aş fi dorit să construiesc masa în jurul a ceea ce credeam eu că va fi la pièce de résistance, adică vinul. Auzisem de Brunello di Montalcino şi chiar mi-am dorit din toată inima să ajung şi prin părţile acelea. N-a fost să fie şi nici vinul nu cred c-a fost elementul central al prânzului nostru. A fost bun, nu cel mai de elită, dar bun. În fond, nici noi nu suntem cei mai fini cunoscători, să ne-nţelegem. Dac-ar fi, totuşi, să-l caracterizez, aş zice că ce iese în evidenţă cel mai mult este culoarea lui rubinie, iar gustul…, ei bine, gustul e corpolent, taninos, virând, parcă, spre note finale de fructe uscate. Nu mă pricep, v-am zis, dar mai e în sticlă puţin, aşa că pot primi pe cineva la degustare. :)



Meniul a fost uşor şi drăguţ, cu bruschete şi ulei de măsline aromatizat cu busuioc, foarte prietenos cu papilele, cu sos de trufe, măsline, brânză caciotta, pizza Margherita cu sos pesto, cantuccini şi limoncello la final. Cel mai de succes a fost sosul ăla de trufe (care şi pe noi ne-a dat gata în San Gimignano) şi, mă rog, nici pizza nu e de dat încolo, mie îmi place la nebunie aşa simplă. :)

Caciotta mi s-a părut o brânză foarte bună şi mă bucur c-am avut-o pentru că am folosit pentru prima dată cuţitele speciale în formă de şoricei.

Am încercat să surprind spiritul Italiei nu doar prin bucate, ci şi prin decor şi mi-am împodobit una din laturile bibliotecii cu vederi din Cinque Terre şi Toscana, iar deasupra mesei am lipit încă una cu un câmp de floarea soarelui. Foarte eye-candy dealurile lor, nu credeţi? Pe masă am pus un şervet cu limoncello, iar meniul e făcut şi scris de Luc în culorile Italiei. 


Aşa a fost prânzul nostru italian: bun, cu prieteni, cu râsete, cu jocuri. Deja mă gândesc la următorul, poate un brunch ciprioto-grecesc (I desperately NEED some halloumi), deşi nici dacă mă concentrez asupra unei culori nu cred c-ar fi rău. Cum vă sună un prânz galben/orange (supă de dovleac, piure de cartofi dulci sau risotto cu turmeric şi kaki cu halloumi)?

Etichete: , , , , , , , , ,