Mansarda cu bunatati: În vizită la Conacul Bellu

În weekend-ul ce a trecut am fost cu o prietenă la Conacul Bellu din Urlaţi, într-o excursie organizată de Fundaţia Calea Victoriei. Ne-a plăcut şi muzeul şi lecţia de istorie, aşa că ne-ar plăcea să mai descoperim şi alte locuri asemănătoare. Am aflat că-n septembrie e posibil ca Fundaţia să organizeze o plecare la Florica, vila Brătienilor din Argeş, şi mie, una, îmi sclipesc ochii de pe acum.

Revenind la Conacul Bellu, trebuie să spun din start că dacă nu ai maşină proprie e destul de greu accesibil. Se merge din Bucureşti până în Ploieşti, de acolo se ia drumul Buzăului, iar din Albeşti Paleologu, la distanţă de 4-5 km, se intră pe Drumul Judeţean 102C, spre Urlaţi. Nu prea există indicatoare care să te îndrume spre muzeu, aşa că va fi nevoie să întrebaţi localnicii. Dacă n-ar fi fost excursia organizată de Fundaţie, eu mi-am închipuit că altă variantă ar fi să ajung în Ploieşti şi de acolo să iau un maxi taxi spre Urlaţi. Mai dificil logistic, dar fezabil.

Azi toată lumea ştie numele Bellu numai datorită cimitirului Şerban Vodă (cunoscut de bucureşteni drept Bellu), dar familia, numeroasă, ca orice neam de boieri, avea origini aromâne şi la începutul secolul al XIX-lea averea ei era una dintre cele mai consistente din Muntenia, fiind compusă mai ales din moşii. Alexandru Bellu este cel mai cunoscut membru al acestei familii, om de cultură, numismat şi fotograf – el este unul din pionierii fotografiei româneşti, iar muzeul deţine câteva din fotografiile sale cu ţărani români şi aparate vechi foto.

În urmă cu 100 de ani, domeniul Bellu era mult mai vast şi cuprindea Casa Mare, Casa Mică (conacul de azi), o cuhnie, o biserică şi ansamblul de la intrare cu foişor. De la intrare şi până la conac e o potecă în pantă blândă, străjuită pe ambele părţi de copaci bătrâni şi înalţi. Doamna Georgeta Filitti, ghidul nostru, ne-a spus că în vremurile bune ale acestei familii, Casa Mare avea un teatru unde era invitată toată boierimea de la Bucureşti. Mi s-a părut savuroasă şi povestea cu lăutarii care ajungeau la Urlaţi şi care se urcau în copacii de pe domeniu şi de acolo îi întărâtau pe toţi cei prezenţi cu muzica lor de petrecere. Îmi imaginez o atmosferă puţin drăcească şi categoric, bahică şi foarte veselă.

Din păcate, în interior nu se poate fotografia, dar locul merită să fie văzut, fiind un exemplu de recondiţionare bine realizată. Conacul este construit în stil vechi românesc, iar obiectele au aparţinut aproape în totalitate familiei Bellu. Am văzut scaune în stil rustic florentin, o ladă de zestre, jilţ de cardinal, o bibliotecă stufoasă cu volume din 1700-1800 (unul dintre ele era un “Dictionnaire du libraire”), o biblie poliglotă, o fotografie cu Nicolae Iorga şi studenţii lui care au vizitat la un moment dat moşia Bellu.

În sufragerie, sunt picturi de Sever Burada, un tabernacul înalt, un telefon Ericcson din 1905, servicii de porţelan englezesc şi tacâmuri din argint pentru desert. Grmaofonul dintr-un colţ avea un disc cu foxtrot, iar pianul, stingher şi neacordat, strălucea chiar şi cu clapele lui bătrâne şi îngălbenite. Casa cuprinde şi un Salon Oriental, spectaculos, cu papuci de dansatoare, scărpinătoare, narghilele, vase pentru ars mirodenii, covoare de sute de ani lucrate în noduri de mătase şi vase gravate cu versete din Coran. În dormitor am văzut un “călugăr”, adică un obiect care era umplut cu jăratic şi folosit la încălzirea patului, scaune de rugăciune pentru doamne ce puteau fi reglate şi ca fotolii şi un cuier din coarne de căprior. Salonul Japonez conţine stampe şi mobilier de Cordoba, un gong chinezesc şi un paravan de sobă cu ramă din bambus.

Din casă am intrat apoi în crama cu călcătoare romană şi plină de butoaie, iar la ieşire am gustat din vinul de Urlaţi, pus la dispoziţie de gazde. La final am vizitat foişorul de la intrare, cu trei etaje, locuit în vremurile bune de paznicul domeniului şi care adăposteşte azi fotografii ale lui Alexandru Bellu, aparate de fotografiat şi costume populare din toate regiunile ţării.

Îmi pare rău că nu se pot face fotografii înăuntru, este unul din lucrurile care o să mă revolte întotdeauna. Conacul a avut o atmosferă interesantă, chiar şi cu toţi oamenii care erau în acelaşi timp acolo, şi mi-a adus cu adevărat aminte de Ham House şi Strawberry Hill, văzute anul trecut la Londra. Armonios renovat, atracţia lui sunt toate obiectele dinăuntru, patinate şi valoroase, şoptind secrete de demult tuturor celor dispuşi să asculte.